Luminita Ciupitu sau cum se sadesc tainele la moara cu ingeri a destinului… si astfel, creatie dupa creatie / creste padurea muteniei umilitoare , / monument al singuratatii creatorului.

In genere , gama afectiva pe care o porti iti dirijeaza indirect si umbra mainii pe panza. Pentru Luminita Ciupitu , arta e un proces reflexiv in desfasurare , iar nu doar imaginare bandaje de cuvinte pe cicatricile timpului . Se distinge in creatia sa acea fervoare bizantina de a lucra , de a cauta vechi hrisoave de gand si a le da lumina… Oprindu-se asupra acestui adagio memorial numit sugestiv , Constelatia Hasdeu autoarea a batut cu penelul la poarta nemuririi , dorind astfel sa se apropie , fie numai o clipa de chipul si glasul unor fiinte din alt ev . Apropierea s-a petrecut nu intamplator , intr-o luna imperiala ; august era odinioara vremea curatirii cerului si a cugetelor , deopotriva . Artista a intuit acest lucru . Pentru ea, B.P.Hasdeu n-a fost un simplu pretext muzeal , ci un exercitiu de persistenta a memoriei . Destinul sau a stiut a-i pune multe intrebari la care artista a tentat un raspuns gravat in semnele lucrarilor ; ele nu fac decat sa reconstituie misterul creatiei si al geniului prin intermediul a doua chipuri , a doua ipostaze ale jertfei parintele si fiica , laolalta .

Obsedat , chinuit de fantasmele perfectiunii , nedorind totusi sa sfarseasca precum contemporanul sau , Heliade , in bolgia propriilor iluzii , Hasdeu a preferat fie si lumina lunii reflex al patosului sau romantic intunericului razvratit al noptii atotcuprinzatoare . Acest intuneric i-a rapit fiinta adorata , credinta intr-o posibila continuitate . Atunci s-a produs inevitabila ruptura , destramarea sa existentiala .Salvarea , in care nu mai spera s-a petrecut oarecum bizar , la amiaza vietii : Iulia insasi i-a fost mesagerul , vestirea . Din dialogul lor de dincolo de fire s-a inaltat acel edificiu , amestec de smerenie si esoterism. Acolo batranul carturar scria invesmantat in mantia alba a gandurilor fiicei sale ; de-atatea ori , in lumina lunii , ochii ei ii rosteau cuvinte pe care nu-ndraznea sa le afle . Iar mai tarziu , patriarhul risipea senin cenusa indoielilor si a insingurarii continuand a-i scrie asteptarile , rugamintile …

Asa s-a nascut acel templu al slavei fiintei pierdute si-al vesnicei intoarceri ; la ceas de seara , luna iesea din pacla nourilor fara povara , plimbandu-si privirea prin vaduri si incaperi , prin ferestre si galbene file , veghind nelinistea unor inimi din alt veac . Acolo Hasdeu si-a asteptat ursita , obosit de dezamagiri si de spectacolul vremii sale . O vreme ce nu a dorit sa-l inteleaga , ci doar sa-i judece erorile . Luminita Ciupitu s-a dorit a fi un martor si un rememorator al acestei intalniri astrale; ea a dezvaluit privitorului in rosturi si semne distincte , cum se-nfiripa un ceremonial ; un numeros public a fost de altfel invitat sa-i cunoasca si sa-i patrunda legile ( sprijinit fireste , cu maiestrie , de Andreea Roxana Cristea si pianul sau bine temperat , in acorduri de Bach , Chopin , Liszt , Mozart ) . Ce ramane asadar din confesiunea autoarei ? Solemna atingere a unei umbre venerabile sau duioase conversatii in oglinda ? . Nimic din toate acestea . Ramane daruirea cu care a plecat sa descopere semnul adevarului ce scanteiaza sub grelele lespezi ale uitarii . Semnificativ pentru evolutia ei plastica e modul cum artista si-a infatisat intrebarea : mai e posibila azi transcendenta ? Raspunsul vine , in mare masura , dinspre viabilitatea demersului auctorial ( v. in context , simbolistica invierii , a mantuirii prin jertfa , a glasului ingerului vestitor , ori cea a salvarii sufletului ) . In launtrul lucrarilor , frontiera dintre aici si dincolo nu mai e fluctuanta . Pe langa autoreflexivitatea evidenta , creatia ei ( re)descopera transcendenta . E felul sau de a crede in puterea ei purificatoare .