Cormac mccarthy este cel mai bine cotat scriitor american, atat din punct de vedere al valorii literare – a luat pulitzer pentru drumul, national book award pentru calutii mei, caluti frumosi, si pen/saul bellow award pentru intreaga activitate, cat si a temelor populare – are doua ecranizari. e socotit un nou william faulkner si e deja un clasic.

iar mie mi-a placut romanul asta enorm!

desi actiunea nu e mare lucru de capul ei – anii ‘50, o fuga de acasa a doi tineri – unul de 16 ani, altul de 17 -, un amor adolescentin al unuia pentru o mexicanca, aventuri intr-o puscarie din mexic – cormac mccarthy struneste si imblanzeste cuvintele, asa cum struneste personajul principal, john grady, caii salbatici. cuvinte simple, propozitii scurte, percutante. metafore cand nici nu te gandesti. la fel, ironii. dar mai ales un personaj – Peisajul.

mccarthy cladeste din hartie viziuni ample ale preriei, ale savanei cu ierburi, plante, rauri si dealuri golase sau stancite, ceruri si lumini de parca esti intr-un basm. basmul granitei dintre texas si mexic. aici peisajul exista ca sa innobileze actiunea, sa-i confere lumina si stralucire, ca o oglinda care amplifica frumusetea.

au calarit toata ziua urmatoare inspre tinutul deluros inspre vest. in timp ce calareau, au taiat bucati din carnea de cerb afumata si pe jumatate uscata si au mestecat-o si aveau mainile negre si unsuroase, asa ca le-au sters de coamele cailor, si-au trecut de la unul la altul plosca cu apa si au admirat tinutul. spre sud erau furtuni si palcuri de nori care se miscau incet la orizont, cu carceii lor lungi si negri atarnand in ploaie. in acea noapte au facut popas pe o terasa de stanca de deasupra campiilor si cand s-au uitat inspre orizont cum fulgerul scoate la iveala, cand si cand, din intunericul compact, culmile indepartate ale muntilor. pasunile se intindeau intr-o ceata deasa, viorie, catre vest stoluri subtiri de  pasari de apa se miscau inspre nord inaintea crepusculului prin galeriile adanci si rosii de sub patura de nori, ca niste bancuri de pesti intr-o mare in flacari… (p.105)

lumea pesimista și stoica a lui mccarthy

la fel ca in drumul sau nu exista țara pentru batrani, lumea lui mccarthy nu este una ce aparține oamenilor, iar Dumnezeu nu-și face apariția decat pentru cei care cred in el. lumea e doar lume iar ea se invarte chit ca oamenii fac sau nu rau, se salveaza sau nu. cu destinele lor mici, oamenii nu-și ințeleg viața, și poate nici nu trebuie, doar sa fie mai atenți la cer, la la stele, la iarba, la pietre, sau la cai. fiecare-și FACE destinul, poate sa-i iasa, poate sa nu. singurul lucru care conteaza este constanța stoica. ea este singura forma de curaj.

mersul lumii gonea și parea total indiferenta la batrani sau tineri, la bogați sau saraci, la negri sau albi, la el sau la ea. indiferenta la zbaterile lor, indiferenta la numele lor. indiferenta la vii sau la morți. (p.341) ceea ce nu se schimba in istorie e lacomia, nesabuința și o patima pentru sange iar asta-i un lucru pe care se pare ca nici macar Dumnezeu – care știe tot ce poate fi știut – nu poate sa-l schimbe. (p.269) lumea a fost intotdeauna pentru mine un teatru de marionete. dar cand te uiți in spatele cortinei și mergi in sus pe firul sforilor, vezi ca se termina in mainile altor marionete care au și ele sforile lor ce duc undeva in sus și așa mai departe. (p.259) in mexic raul e un lucru real. umbla pe propriile-i picioare. poate ca intr-o zi o sa vina in vizita pe la tine. poate ca a și fost deja. (p.218)