Matei Caltia, managerul Galeriei Posibile, readuce figura si opera lui Ion Dumitriu in atentia scenei artistice: despre personalitatea acestuia si traseul expozitiei pe care a construit-o, intr-un dialog cu Cristiana Radu.

Cum ti-l amintesti pe Ion Dumitriu?L-am cunoscut pe Dumitriu cand eram elev. Era un personaj foarte special. Si acum, ca si atunci, mare parte din profesori aveau dorinta de a-si rezolva problemele cat mai simplu, fara niciun stres fizic sau psihic. El era diferit. Poate pare un lucru putin, insa era singurul atelier, singura clasa din scolile pe care le-am vazut eu care era data cu lac, iar la sfarsitul orelor existau doi elevi de servici care luau un mop si curatau totul.

Acolo nu intra femeia de servici, pentru ca Ion Dumitriu impunea acest tip de disciplina: e atelierul nostru, noi suntem artistii si noi suntem datori sa-l tinem in curatenie si in ordine. Au fost niste lucruri care ne-au marcat pe toti cei care am trecut pe acolo, acest bun – simt si acest respect fata de munca, care incepe la matura si se termina la pensula si ajunge inapoi la matura.

Cum lucra cu elevii, la Tonitza? Cele mai asteptate erau temele libere, foarte creative, de exemplu “panza de paianjen”, sau odata ne-a adus o piele de sarpe de vreo 4 metri, era un sarpe boa, si ne-am uitat la ea si am descoperit lumea foarte abstracta a detaliului. A trebuit sa refacem fiecare o portiune, in asa fel incat in final toate desenele noastre unite sa faca un sarpe foarte lung.

Erau teme foarte atipice, foarte placute pentru noi si un mod de a introduce lucrul in echipa. Ne trata cu ceai, lucruri greu de intalnit la alti profesori. Era un tip de prietenie pe care mai tarziu am descoperit-o in textele pe care Ion Bogdan Lefter sau, mai tarziu, Gheorghe Craciun sau Nedelciu, si multi alti prieteni, le-au scris despre el. Acest cuvant al prieteniei e definitoriu pentru amintirea lui.

Inteleg ca atelierul sau era un adevarat punct de intalnire.Rareori arata lucrari si in general nu prea ii placea sa comentezi despre ele. Cateva lucrari mai vechi, de referinta, erau singurele vizibile. Insa ce arata foarte frecvent erau fotografii si diapozitive, si imi dau seama ca era de fapt un mijloc de expresie paralel foarte serios, adesea o manifestare artistica critica. In anii ‘70 are seria “Groapa de gunoi”, in anii ‘80 are o groaza de fotografii stranii din Bucuresti, imagini de la cutremurul din ‘77 etc, ceea ce impresiona si crea un tip de dialog. Nu le-a expus niciodata, considera ca nu era momentul. Eu cred ca in continuare un mare loc de descoperire este opera lui fotografica.

Cum ai gandit expozitia?In expozitie am reconstituit cateva din elementele prin care ar putea fi mai usor cunoscut si inteles. Pe de o parte pictura, cu temele principale, capetele de grinda, umbrele si relatiile cu Poiana Marului, pe care le-am dublat de tot research-ul lui fotografic, care este unul foarte elaborat si atent. Pentru “Capetele de grinda”, o serie de 32 de lucrari, are peste 200 de fotografii.

Fiind atent sa respecte in buna masura realitatea, ar putea fi caracterizat ca un pictor realist. El nu e un pictor realist insa. Pentru ca el intelege ca a respecta realitatea fotografiei inseamna a intelege ritmul si geometria naturii, nu a imita o imagine. Preocuparea lui pentru aceasta geometrie nu se limiteaza doar la lumea satului, el tinde sa o descopere oriunde, fie ca merge in Rusia sau Franta sau calatoreste prin Bucuresti – in capace de canal, crapaturi in asfalt, in lucruri fie incarcate de pretiozitatea materialelor, cum e lemnul, fie, dimpotriva, banale ordinare, cum e plasticul sau metalul. E pasionat de geometria ascunsa a lucrurilor.

Avea tot felul de colectii de obiecte…In general, cuvantul “colectie” si cuvantul “ordine” il pot defini usor pe Dumitriu. Lucrarile lui sunt asezate in serii, dar si obiectele lui erau grupate, cele de sticla intr-un loc, cele de ceramica intr-alt loc, cioburile in altul, obiectele de alama intr-altul samd. Aduna chei, foarfece, fiare de calcat, plus foarte multe obiecte ciudate. In expozitia de anul trecut avea de exemplu o fotografie cu o piesa de motor care semana cu un craniu. Toata colectia asta de obiecte recuperata de el de la targul de vechituri pana la obiecte aruncate pe strada constituia in atelier aproape un joc pentru invitati, care le descopereau, si se lasau purtati de povestea acelor obiecte pe care trebuiau ei insisi sa o reconstruiasca.

Voi ati refacut partial aceasta parte ludica in expozitie.Da, am refacut aceasta parte ludica ce caracteriza relatia sa cu elevii. E un spatiu facut cu Ovidiu Fenes, un artist care lucreaza si el cu obiectele, cu umbrele, cu decontextualizarea obiectului gasit, cu gunoiul ca obiect inferior care recontextualizat devine o reprezentare a ceva superior. Impreuna cu el am invitat copii sa se joace cu aceste obiecte si sa creeze personaje antropomorfe. Pe o masa sunt tot felul de cavaleri, printese, pasari fantastice si ghivece cu flori, construite din plante, cioburi, bucati de sticla sau de portelan, de metal si cine stie cate alte ciudatenii. Dupa care, am invitat lumea sa le numeasca. Lumea care trece prin galerie isi ia o fisa in care completeaza denumirea, rasa etc.

Construieste practic o istorie paralela proprie.Exact. In plus, chiar deasupra acestor obiecte, am expus seria sa de agende, tocmai din dorinta ca fiecare sa aiba sansa de a cauta in biografia lui Ion Dumitriu si de a descoperi ceva relevant pentru el. N-am vrut sa fac o selectie intre textele sau mentionarile mai mult sau mai putin interesante, ci tocmai sa-i las pe fiecare sa le rasfoiasca.

Mai exista un loc de joaca, o proiectie de cuie groase, de grajd, ruginite, indoite in toate felurile, care puse pe un retroproiector devin tuse de pensula sau de carbune extrem de plastice. Cu ele poti desena tot felul de personaje, de obiecte. Copiii care trec s-au jucat cu ele. Ultima camera, camera alba, e si camera ultimei sale mari teme – “Umbra obiectelor pe o masa alba”.

Asta a fost tema lui, cum un obiect intr-o lumina foarte puternica lasa o umbra care poate fi mai luminoasa decat obiectul in sine, pentru ca masa fiind alba reflecta si ea la randul ei o mare cantitate de lumina. Apare un efect optic straniu, pe care el l-a studiat si caruia i-a crescut tocmai aceasta stranietate. Pe mine m-a bucurat lejeritatea si nonsalanta cu care el a pictat mese de plastic dupa ce atatia ani lumea il confunda aproape cu un personaj care inventariaza lumea taraneasca, desi nu era deloc cantonat in ea. E o camera foarte vesela, luminoasa, foarte placuta, si le-a transmis o puternica stare de melancolie si de aducere-aminte de Ion celor care l-au cunoscut.