Fara nici o exagerare, am asistat aseara la unul dintre cele mai tulburatoare momente din istoria muzicala autohtona. Luna Amara au lansat un album care reprezinta cu siguranta punctul culminant al carierei lor. Fara a neglija importanta enorma a discurilor precedente, noul material este primul care nu poate fi comparat cu absolut nimic. Este o interiorizare completa si dureroasa, usor nostalgica, o redescoperire a unor sentimente mereu existente dar eclipsate de cotidian. Luna Amara au oprit televizorul, telefonul si internetul si ne ofera, iata, ceva atat de personal incat devine general valabil.
Asa cum a mentionat si Nick, spre finalul show-ului, The Silver Church este singurul club profesionist din Romania, nu doar in ceea ce priveste sonorizarea. Jocurile de lumini, proiectiile, amenajarea spatiului, pana si toaletele: toate sunt surprinzatoare fata de conditiile cu care suntem obisnuiti. S-a investit foarte mult in acest local, si nu putem decat sa ne bucuram ca exista, iata, oameni care se intereseaza cu adevarat de scena muzicala care conteaza cu adevarat. Cu parere de rau, fata de The Silver Church, Fire, Suburbia, Control si toate celelalte par niste glume proaste.
Intensitatea show-ului de aseara a atins cote uluitoare. La final, aplauzele nu se mai sfarseau, trupa fiind chemata minute in sir pe scena, chiar dupa cele patru melodii cantate la bis, in timp ce se strangeau instrumentele. Rareori am vazut o asemenea reactie pozitiva a publicului. Este drept, si concertul a fost perfect, din toate punctele de vedere.
Playlist-ul a fost compus din toate piesele de pe “Don’t Let your Dreams Fall Asleep”, cantate chiar in ordinea de pe CD. Doua piese au fost cantate in prima auditie pentru bucuresteni (si a doua oara dupa concertul din Vama) si au lasat pe toata lumea cu gura cascata. Cu o durata de aproximativ 8 minute fiecare, compozitiile au aratat o latura extrem de experimentala a clujenilor, explorata pana acum doar pe piesa Din Cercuri (atentie, nu In Cercuri) de pe “Loc Lipsa”.
La bis au fost cantate patru piese. Prima a fost varianta 2008 a piesei Mara, inclusa si ea pe album, ca bonus track, fara discursul introductiv a lui Nick de pe “Asfalt” care devenise parte din piesa. Parca ne lipseste si solo-ul fenomenal al lui Petru de pe varianta veche, oricum, coordonatele s-au schimbat si acesta nu-si mai avea loc in structura. Au urmat trei piese vechi: Albastru, Lume Oarba, si Gri Dorian, care este cantata la fiecare concert intr-o varianta modificata.
Fiecare cuvant din textele de pe noul album merita ascultat, simtit si inteles. Nu se mai pun intrebari, nu se mai propun raspunsuri sau solutii. Piesele sunt doar trairi, impresii, constatari. Elementul social nu dispare, dar vine intr-o forma complet diferita, vezi Hunt The Wire sau Deadends. Luna Amara par ca s-au desprins de orice, de tot, venind cu o clarviziune lirica impresionanta.
Mihnea Ferezan este omul potrivit la locul potrivit. Desi transformarea Luna Amara (ce-a de-a doua din istoria trupei, fiecare album fiind extrem de diferit stilistic) a inceput cu Vali Deac, Mihnea este cel care o finalizeaza. Cu siguranta, dupa prestatia de ieri seara, Mihnea a intrat definitiv in gratiile fanilor. Ar fi de prisos sa incercam sa descriem solo-urile lui Mihnea, incredibil ce se poate face cu o chitara… “Sunt un chitarist atipic” spunea Mihnea intr-un interviu, iata o auto-descriere concisa si exacta a elementului nou pe care el il aduce in Luna Amara.
Nu mai putin de patru chitare au fost ieri pe scena, insa nimic nu a fost in plus, tinand cont de complexitatea noilor compozitii. Mihnea Blidariu creste vazand cu ochii in ceea ce priveste chitara, extrem de inventiva si spontana, Nick Fagadar este inegalabil in ceea ce priveste electro-acustica iar despre Mihnea Ferezan tocmai v-am vorbit. Alaturi de acestia, a fost prezent si un invitat special – Victor Stoica, membru in The Others, care a cantat pe o chitara cu 12 corzi.
“Va cuprinde vreodata teama ca nu o sa mai aveti inspiratie sau ca va va seca originalitatea?” sunt intrebati Luna Amara intr-un interviu publicat in revista Sunete. O asemenea situatie pare, in contextul creativitatii continue dintre 1999 si 2009, imposibila. Iar cand vom ajunge sa traim asa ceva, totul va deveni mai pustiu, pentru ca Luna Amara sunt capabili sa creeze un sens acolo unde nu este, de fapt, nici unul.
“Thanks to everyone who dares to feel” a fost ultimul mesaj al serii, transmis pe ecranul de mare efect din spatele scenei. Cu acesta in minte, va invitam sa ascultati albumul. Daca nu ati fost la concert, il gasiti cu revista Sunete de luna aceasta.
