Nu ma intrebati cum am ajuns aici. Mai bine va povestesc cum era cat pe ce sa nu ajung. Recunosc, am pornit in cautari dupa lasarea serii, dar zona imi e destul de cunoscuta. Strada asta are un fel al ei de-a fi. Adica e numerotata alandala.
Numarul 20 (A si B) te indruma cumva spre bulevardul fantanilor. Eh, dar numarul 35 unde-o fi? Am luat-o inapoi (dupa ce am dat un tur complet). Am descoperit apoi numarul 41, cateva case nenumerotate si niste caini zgomotosi, dar inofensivi. Rataceam de ceva vreme cand mi-a trecut prin minte ca numerele cresc si scad cum vor ele pe strada asta. Asa am ajuns in bistroul situat foarte aproape de Piata Natiunile Unite, intr-o casa veche, pe colt. Ca numele localului imi crease asteptari… inalte e putin spus. Ma gandeam deja la cocktailuri sofisticate, la un decor luxos, rafinat, plin de surprize. Doar o privire a fost de ajuns ca sa uit definitia cuvantului care ma indusese in eroare. Nimic nu avea legatura cu “lavishly elegant and refined”.
Exquisite este un local simplu, o simplitate care in termeni de decor s-ar traduce prin “banal”. De parca cei care s-au gandit sa deschida bistroul si-au zis “nu conteaza”. Sau mai rau: “n-avem nevoie de niciun ajutor”. Sunt vreo 8-9 mese in toata incaperea – e una singura care formeaza un separeu mic dupa un colt. Mobilier fast-food-like: mese din lemn deschis la culoare cu picioare din metal, scaune negre usor arcuite. Si cam atat. Senzatia de galbui afumat m-a bantuit toata seara. Se poate sa fi fost de la draperiile care pastrau aceasta nuanta incerta. Sau de la numeroasele lampadare care atarnau ca niste lufe din tavan. Se poate sa fi fost si de la gresia cu tente galbui montata, ca la spital, in toata incaperea. Pana si meniul era galben – branduit, din pacate, cu numele unei beri.
Am incercat in zadar sa gasesc o logica. Intr-un colt o etajera din lemn. Am cautat si acolo “exquisite-ul”. Am gasit doar o rasnita, un bol din panusi impletite si un cufar (kitsch) din lemn. O multime de plante in tot localul. Mi-ar fi placut sa spun ca m-am simtit ca intr-o sera, dar mai degraba as spune ca te simti ca in locuinta cuiva care incerca doar sa-si adaposteasca plantele de frig. Am deschis insetata meniul. Voiam sa imi indulcesc senzatia vizuala cu un cocktail macar. Cafelele – obisnuite si ele: french (10 lei), irish (9,5 lei), mexicana (8,5). Am gasit un Exquisite Frappe (14 lei) cu rom si – citez – “arome”. Vodca lipsea din stoc (in seara aceea), asa ca a trebuit sa elimin de pe lista si Screw Driverul (cu santal) sau Caipiroshka (10 lei). La toate astea s-a adaugat si muzica: foarte variata – de la Black Eyed Peas, la Depeche sau chiar Deep Dish si Pepe putin mai tarziu. Rafinamentul lipsea si de pe nota de plata, caci bonurile se serveau doar la pahar. Unul micut, asezat special pe masa. Erau indesate acolo, dupa fiecare comanda. Am plecat cu gandul la jumatatea de bila alba pe care as da-o chelneritei. Era mirata ca ne-am invartit pe Sfintii Apostoli si ca ne-am obosit sa ii gasim.
